Marele Dig Românesc

Drumul meu

Fiindca s-a înmulţit Covidul peste măsură (cititorul de peste ani va înţelege despre ce e vorba), guvernul a făcut cadou tuturor elevilor două săptămâni de vacanţă. Cum am putut lua o pauză din taximetria ce o făceam zilnic cu fiu-miu de la Aiton la Cluj a fost musai să-mi găsesc o ocupaţie. Şi iaca ce mi-a venit în gând: ca timp de o săptămână să ajung cât mai departe mergând cât mai aproape posibil de malul Dunării, de la intrarea în ţară până la vărsarea în mare.

O idee de traseu cam aveam, dar ca să fie ceva mai concret planul călătoriei am luat hărţile Openstreet şi am început să însăilez coborârea pe Dunăre. De la Baziaş la Turnu Severin e simplu, nu există decât şoseaua de pe Clisură. Prin zona bărbiei “peştelui” harta nu conţine nimic (ulterior, pe imaginile satelitare am văzut câte ceva, dar prea târziu: e dumincă seara, târziu, iar luni vreau să plec). Aşa că o “sar” tot pe asfalt. De-a lungul burţii văd o linie punctată pe care scrie “Dig”, care tot apare şi dispare. Nu am nicio idee despre cum ar putea să arate acel dig, dar dacă pe hartă e pus ca traseu carosabil poate ca aşa şi e. Îmi pun drumul pe acolo, şi-apoi voi mai vedea şi la faţa locului ce şi cum. De la Călăraşi iar e simplu, vreau să merg pe partea dobrogeană a Dunării. Aşa că aleg în aplicaţia de pregătire a traseului tot aşa, drumurile cele mai apropriate de malul fluviului. De-a lungul braţelor deltei am două opţiuni: Sf.Gheorghe şi Chilia. Sf. Gheorghe e uşor accesibil pe asfalt, aşa că aleg Chilia Veche. Pe braţul Chilia e şi mai exotic accesul, trebuie luat bacul la Tulcea. Descarc traseul în GPS şi la merg la somn.

Aş fi vrut să zic că drumul până la Baziaş a fost fără peripeţii, însă într-un sat înainte de Oraviţa îmi sare un câine mare în faţă, nu am mai apucat să evit impactul şi simt cum zbor şi mă rostogolesc cu multe scrâşnete. Cu cele mai variate suduieli pe buze mă ridic de pe caldarâm, ridic motocicleta, ocazie cu care îmi fisurez o coastă, şi mă uit la un şofer de excavator care mă priveşte cu nişte ochi cât cepele, nevenindu-i să creadă ca nu mi-am rupt măcar gâtul, dacă nu am murit, la cum trebuie că am plutit peste sat. Îi fac semn că sunt bine, după care încerc să scot motocicleta din mijlocul drumului pentru evaluarea daunelor. N-am ce evalua prea mult, ghidonul stă într-o parte bine de tot. Nişte pumni zdraveni îl aduc într-o poziţie acceptabilă, se poate pleca mai departe. S-ar fi putut mult mai rău, ca ori eu, ori motorul, ori amândoi, să rămânem invalizi. Coasta mea dureroasă a urlat de atunci încolo de câte ori a trebuit să-mi ridic motocicleta, pe care am trântit-o pe restul traseului de nenumărate ori.

Fără să intru în detaliile traseului, care se pot vedea pe harta de mai jos, aş spune câte ceva despre cum e drumul pe dig, revelaţia turei. Până cu o zi înainte de a pleca ştiam că s-a spart digul în ceva loc la inundaţiile din 2006, dar nu aveam în minte nici cea mai mica intuiţie asupra anvergurii acestei amenajări.

În primul rând, digul acesta e mare. Mare. Am mai văzut lucrări de amenajare a malurilor inundabile. Sunt nişte poteci, acesta e un dig pe măsura apei de care păzeşte culturile agricole şi nu numai.

Apoi, nu peste tot e practicabil. Sunt porţiuni în care leagă comunităţi rurale între ele şi e folosit de localnici pentru a merge de la tarlalele dintr-un sat către ale satului vecin. Sau ca variante de ocolire a şoselei aglomerate. Aici “carosabiulul” e în stare bună, mai sunt şleauri şi bălţi, dar merge. Alte porţiuni au avut şi vremuri mai bune, iar acum sunt în paragină, cu urme adânci de la maşinile grele care au trecut pe acolo după vreo ploaie, şi aşa au rămas. Iarăşi, sunt zone în care drumul e pietruit, sau altele unde buruienile au acaparat toată lăţimea carosabilă.

De pe dig se poate ajunge înapoi la şosea prin mai multe locuri locuri, însă sunt nişte precizări de făcut. Cel mai sigur e urmând drumurile de pe lângă staţiile de pompare, uşor de identificat după conductele foarte groase care trec peste dig. Apoi mai sunt din loc în loc drumuri de car care trec transversal digul spre malul Dunării, însă trebuie văzut cu grijă cum arată acele drumuri. Unele n-au mai fost folosite de multă vreme, şi încercând să le urmezi te trezeşti rapid într-o fundătură acoperită de smârcuri, arbuşti, noroaie. Un alt “pericol” e să nimereşti între canalele de irigaţii sau desecare, prezente în număr mare peste tot. Poţi orbecăii o grămadă printre ele până să ajungi la asfaltul aflat la kilometri depărtare. Toamna, după ce recoltele au fost strânse nu e extraordinar de greu. Dar îmi închipui că vara, într-o cultură de porumb sau floarea soarelui, e o adevărată distracţie ieşirea din labirint. Sunt zone în care digul are de o parte şi de cealaltă drumuri agricole sau pe lângă plantaţiile de plopi din zona inundabilă, dar de multe ori sunt cam mocirolase şi pline de gropi.

Dacă şoseaua e la kilometri distanţă, Dunărea e mereu la zeci, cel mult sute de metri. Iar locurile în care se poate campa mi-au tăiat răsuflarea de fiecare dată cu farmecul lor. Cum se lasă întunericul încep să urle şacalii, pe ambele maluri ale Dunării. Prima dată experienţa e un pic cam neplăcută, dar apoi devine fapt divers. După ce-şi termină conversaţia, se lasă o linişte atât de adâncă încât tresari de câte ori o frunză se prăbuşeşte pe pământ cu un zgomot asurzitor.

Din lungimea totală de dig pe care ar fi trebuit să merg conform socotelii de acasă am reuşit să parcurg cam două treimi, adică aproximativ 400 de kilometri. La circa 150 de kilometri nu am avut noroc, digul era fie înţelenit, fie era vorba de câte o bucată ce începea cu mult prea mult noroi frământat ca să pot spera că se va termina cu bine. Acele secţiuni le-am mai verificat din loc în loc, fără succes.

Nu în ultimul rând, cu excepţii despre care cam greu poţi să-ţi dai seama unde se aplică, circulaţia pe dig e ilegală, iar amenzile sunt între 6500 şi 7500 de lei, chiar şi pentru persoane fizice! Sunt bariere pe diferite tronsoane ale digului, dar fie sunt distruse, fie ridicate, fie, acolo unde sunt blocate, accesul se face pe trasee care ocolesc bariera. În afară de judeţul Tulcea (unde digul e şi cel mai bine întreţinut), nu am văzut nicăieri panouri care să spună că nu e permis cu autovehicule. Dar ca idee, nu e voie. Eu am aflat doar acolo, când după câteva sute de kilometri făcuţi pe dig am dat peste un asemenea panou. Nu mi-a picat bine să văd ce-am făcut, mi-a fost ruşine, dar dacă tot am ajuns atât de departe mi-am luat inima în dinţi şi am făcut treaba până la capăt.

La sfârşit, tot ce sper e că nu se va autosesiza un funcţionar mai zelos de la Apele Române care să-mi trimită o binemeritată amendă. Poate doar să mă întrebe despre starea digului fără să fie nevoit să se deplaseze până la el. Pentru inspecţia aceasta am parcurs călare vreo 2500 de kilometri. I’m the “dig” master.

Wikidig

Vreo câteva informaţii despre dig, după care am săpat prin datele publice ale custodelui, Administraţia Naţională Apele Române.

Primele tentative de îndiguire au fost făcute după 1906, Grigore Antipa şi Anghel Saligny legându-şi numele de ele. E de la sine înţeles că la acea vreme lucrările au fost efectuate cu sape şi lopeţi. Cu toate acestea, au ajuns să fie protejate de inundaţii câteva mii de hectare. Lucrări de îndiguire au mai fost realizate până pe la începutul anilor 1930, însă pe când s-a terminat războiul o mare parte din lucrări erau deja spălate de apele Dunării. Ca idee, ce s-a construit între 1929-1931 a fost luat de viituri până în 1942. În forma lui actuală îl avem ca urmare a efortului de consolidare din anii 1960-1970. Îndiguirea a fost însoţită de ample lucrări de desecare şi introducere în circuitul agricol a unor suprafeţe însemnate de teren.

În prezent, lungimea cumulată a digurilor de tip “Dunăre” (inclusiv cele care protejează Insula mare a Brăilei) e de 1181 de kilometri. Ele feresc de inundații 383174 hectare de teren. Ce înseamnă această suprafaţă? Dacă ar fi cultivate cu grâu, considerând o producţie aşa-şi-aşa de 5 tone la hectar, înseamnă aproape două miliarde de kilograme (prea multe zerouri), suficiente pentru a hrăni toată populaţia României pentru mai bine de o jumătate de an.