Primii paşi

Mânat de la spate de nevastă, am luat o motocicletă, căci decapotabilele sunt pentru boşorogi libidinoşi. Ori, în faţa muierii trebuia să îmi păstrez aerul macho. Aşa că m-am luat după gura ei. A ajuns cu vreo câteva zile înainte de începe şcoala de şoferi pentru obţinerea permisului de conducere. Când am fost să o cumpăr, Marcel (Petrişor) m-a întrebat dacă am mai mers pe motoicicleta. “Nu ca n-am mai mers pe o motocicletă, dar până azi n-am mai stat atât de aproape de o motocicletă!”. This was the beginning of a beautiful friendship. Şi cu Marcel, şi cu motoarele. După prima oră de condus, seara, înainte de culcare, mi-am luat motocicleta nou-nouţă la plimbare şi, deodată cu ea, primele trânte în hotarul Aitonului. Şi o trântă în faţa porţii închise a casei mele, pe care eu o lăsasem deschisă tocmai ca să o evit la întoarcere. Dar până la urmă nu contează că am zgâriat-o, trebuie să arate ca unealta unui om serios. După un an eram gata pentru prima escapadă serioasă: Caucazul. Eu în general evit cuvântul aventură, fiind un mare fan al lui Amundsen care zicea că “Aventura nu este mai mult decât o planificare nefericită…”. Ca urmare mă feresc de aventuri. Şi ca să închei mica divagaţie, am o mica opinie, formată în peste douăzeci de ani de activităţi potenţial periculoase: planificare nu înseamnă stabilirea fiecărui pas, a fiecărui detaliu al traseului, cu tabele orare (decât atunci când timpul e o constrângere); înseamnă să fii pregătit cu cele necesare pentru situaţiile previzibile care pot apărea într-un loc sau moment neprevăzut, de regulă atunci când oricum lumea nu îţi este prea dragă.

Giurgiu-Călugăreni…Samsun

Cu motoarele încărcate ca doi catâri cu de toate, încât să facem faţă la orice ne putea trece prin cap (inclusiv vreo 10 kilograme de scule şi piese de schimb), stăm frumos în pragul porţii pentru o primă poză a viitorului album. Deja nu mai e foarte devreme, iar pentru prima zi aveam un plan destul de ambiţios: trebuia să ajungem în Turcia, la Edirne, oraş aflat la vreo 800 de km de Aiton, centrul universului cunoscut.

Undeva înainte de Piteşti constat cu adâncă durere că GoPro-ul, pe care l-am agăţat frumos pe crashbar-ul din dreapta, ca să fie mai ferit, nu mai e. Vibraţiile au pus capăt zilelor carcasei sale, şi s-au despărţit ambele de mine. Nu va fi niciun film.

Trecem mândri Podul Prieteniei de la Giurgiu şi pătrundem în Bulgaria purtând în suflet groaza miliţienilor ei dornici de şpagă. Cel puţin aşa auzisem, dar mai aveam cale lungă în drumul meu de eliberare de prejudecăţi. Traversăm Bulgaria ca prin vis, într-o după-amiază galbenă de septembrie a anului Domnului 2018. Fără miliţieni, fără griji, fără surprize.

Seara tragem lângă hotelul ce urma să ne găzduiască în prima noapte pe pământ turcesc. O convingem pe o băbuţă din vecini că nu suntem terorişti şi că în cutiile de tablă de pe motociclete ducem chiloţi, nu bombe. Probabil a suflat uşurată doar a doua zi, pe când nu mai eram acolo. Noi am suflat uşuraţi chiar în aceeaşi seară când am găsit o bere la o cârciumă; nordul Turciei, habotnic, e destul de sărac în locuri de păcat şi desfrânare.

Începând de a doua zi am intrat în ritm: plecare zilnic în jur de 11 dimineaţa, pus capul seara pe o pernă când a vrea Allah, Dumnezeu, şi iar Allah, după cum am tot schimbat ţările şi obiceiurile.

Traversăm cei câțiva zeci de km ai Stanbulului în aproape două ore. Un turc de treabă, cum sunt majoritatea covârşitoare a turcilor pe care i-am întâlnit vreodată, ne-a dat într-o benzinărie un pont care valora greutatea lui în aur (asta după ce s-a liniştit când i-am răspuns “NU” la întrebarea “Sunteţi Kurzi?”): “Pe banda de urgenţă sunt camere de luat vederi. Dar vă filmează numai din faţă; aşa că, motociclişti fiind, nu vă bateţi capul cu ele, aveţi numerele de înmatriculare în spate. Nici poliţia turcă nu îşi bate capul cu motocicliştii, au destula treabă cu cei care circulă pe patru roţi”.

După Istanbul, pe când mijea din pâclă Marea Marmara, a început să plouă. O ploaie cinstită, căzută din nişte nori care nu cunoşteau cuvântul zgârcenie. A durat tot restul traversării nordului Turciei, pe când eram tot timpul la o aruncătură de băţ de ţărmul Mării Negre. O aruncătură de băţ, dar şi un gard nesfârşit care o separa fără speranţă de şoseaua noastră. Erdogan, şi mai rar Atatürk, ne zâmbeau cald de pe stâlpi înalţi.

Mai aveam vreo 100 de km până la Samsun, când, la intrarea într-o benzinărie, văd că îmi e foarte greu să ţin direcţia la viteze mici din cauza voblării ghidonului. Cred că la fel simte un muncitor de la drumuri şi poduri când manevrează un picamer. E târziu, lasă că ne uităm mâine dimineaţă la hotel. Gonim prin noaptea neagră cu 140 de km/h, maximul ce-l pot scoate din căluţul meu. Calc şi un câine negru ca smoala care a apărut din beznă şi acolo o fi şi rămas. Dar de oprit nu mai oprim până în faţa hotelului.

A doua zi, după ce încălecăm, văd ca merge şi mai rău direcţia. Tragem de furcă în toate părţile, nimic: totul pare intact. Ok, plecăm mai departe. Pe drum mi se pare că împing o roabă. Marcel mă filează din spate, şi imi dă un verdict fatidic: roata mea din spate face nişte opturi de toată frumuseţea. Măi drăcie, ce să fie? Tragem în prima parcare, suim mobra pe cricul central, şi oroare: vreo două spite rupte, toate celelalte destrânse. La 140 la oră ele se mai întind din cauza forţelor nenumărate care conlucrează la transmiterea energiei din motor în asfalt. Dar, la halul în care sunt acum, nicio şansă să mai ajung la viteza de croazieră. Primul as din mânecă e necâştigător. Asiguratorul meu din România nu înţelege ce-s alea latitudini şi longitudini, nici grade, minute şi secunde. Nu prea am buget să-i explic la telefon unde e Samsun şi unde în Samsun suntem, aşa că mai trebuie să ne descurcăm şi singuri. Cu greu reuşesc să cumpăr o cartelă telefonică turcească, lumea de aici nefiind deprinsă cu limba engleză. Nişte băieţi îmi arată prin tot felul de semne cum pot ajunge la un magazin de motociclete Honda. Îl smulg pe Marcel din grupul de gură-cască pe care l-a atras în jurul său şi mergem la magazin. Ne folosim toată puterea de persuasiune care ne-a rămas de acum două seri de la baba stresată de bombe, şi turcii de la Honda se încumetă să ne schimbe spiţele rupte. Căci bineînţeles că aveam un al doilea as în bagaje, un set complet de spiţe; ce-s io, aventurier? În vreo două ore suntem gata, în prima benzinărie mai tensionăm spiţele, şi ne luam în primire ploaia noastră cea de toate zilele, serile şi nopţile. Apa e atât de adâncă încât nu se văd marcajele pictate pe şosea. Noroc că turcii au fost foarte grijulii cu semnalele luminoase de pe parapeți.

Încă o seară de vânat o bere printre blocuri şi băută după alte blocuri de lângă hotel, că de, la drumul mare nu e voie. Apoi Turcia se termină, şi în faţă avem tărâmul în care s-a născut omul cu trăsături caucaziene, o răscruce de drumuri şi civilizaţii care n-a cunoscut decât rareori pacea şi liniştea.

Batumi

Magherniţe şi zgârie-nori. Cam asta e în două vorbe ce am găsit în acest oraş, punctul care acum o sută şi ceva de ani a devenit poarta de ieşire în lume a petrolulului de la Caspica. Asta s-a întâmplat prin implicarea fraţilor Nobel, care cu dinamita, care cu calea ferată, în timpul primul bum petrolier al Baku-ului. Blocuri capitaliste de peste 50 de etaje răsar acum dintre blocuri comuniste părăginite, năpădite de igrasie şi de antene parabolice. Hotelul în care am închiriat o cameră e încă în construcţie, sunt gata primele 3 etaje, dar nu şi parterul. Uşa glisantă a liftului, din inox, nu stă prea mult la discuţii. Se deschide, rămâne aşa vreo 5 secunde, după care se închide fără drept de apel. Nu ai apucat să ieşi? Ghinion, ce e ieşit rămâne afară, ce e înăuntru, rămâne înăuntru. Am încercat o singură data să o facem să se răzgândească, însă motoarele ei s-au dovedit mai puternice decât muşchii noştri, aşa că nu ne-am mai pus mintea cu ea. Pe cât ne ţin puterile, folosim scările. Restaurantul e pe acoperiş, la etajul 29. O balustradă şubredă te separă de o cădere în gol care te propulsează direct în Rai, mai puţin în câteva locuri în care lipseşte. Cel mai sigur e să stai frumos la masă şi să-ţi vezi de treaba pentru care ai urcat până acolo, nu să umbli teleleu prin şantier.

Personalul e turc. Turcii nu vin aici doar să presteze munca de operatori hotelieri, ci şi la ruletă. E plin de caznouri, stabilimente interzise în Turcia vecină ca porcul pe pământ israelian.

Google Maps îmi zice că există ceva ce se numeşte “Alphabet tower”. Implicit mă gândesc la compania-mamă a Google şi îmi închipui că ar avea un sediu în Georgia. N-are, iar turnul acela e un elogiu adus alfabetului Georgian, folosit doar pentru a transcrie limba georgiană. La fel cum alfabetul ebraic e folosit pentru a transcribe limba ebraică. Totuşi, trebuie să admit că cel georgian e spectaculos, toate literele par să fie animale fantastice, ceea ce mă face ca de când l-am văzut să asociez Georgia cu tărâmul imaginar în care s-a dat lupta între băştinaşi şi barbari în romanul “Baudolino” a lui Umberto Eco. Ţinând cont şi de poziţia geografică, în punctul în care s-au întâlnit marile drumuri şi marile civilizaţii ale lumii antice şi medievale, nici nu cred că-s prea departe cu gândul meu.

Dacă tot am ajuns lângă turn, asistăm şi la dansul oamenilor de oţel inoxidabil dintr-un grup statuar mobil, una din atracţiile turistice ale oraşului. Un bărbat şi o femeie se îndreaptă unul către celălalt, corpurile lor se întretaie până devin un singur trup, după care se îndepărtează fiecare pe drumul lui. Se vor întâlni din nou peste vreo oră.

Nu mai ţin minte numele bucatelor tradiţionale din care am tot gustat, dar după ce ne-am săturat am luat-o încet către mobrele noastre lăsate pe un trotuar care a ajuns din ce în ce mai departe. Pe drum am fost depăşiţi de o arătare care aducea cu o motocicletă cu un motociclist pe ea, evocând în acelaşi timp imaginea unui autobuz din lumea a treia în care căţelul şi purcelul au aceleaşi drepturi ca toată lumea. Sârbul care conducea fantastica apariţie tocmai se îndrepta spre casă după câteva luni prin Mongolia. Bagajele erau pline de suveniruri. Ne jurăm că dacă ajungem vreodată în Mongolia nu o să aducem acasă, pe motocicletă, iurte şi cămile.

Ushguli

Nu complet lipsiţi de emoţii o luam către munte, croindu-ne drumul astfel încât să nu nimerim în vreuna din enclavele separatiştilor ruşi, locuri în care singura lege care domneşte e cea locală. Nu suntem convinşi că dreptul local e inspirat din dreptul roman, aşa că mai bine rămânem la drumul mare. Tot drumul mi-au zgâriat creierii spiţele mele şubrede de la care mă aşteptam dintr-o clipă în alta să înceapă să pleznească.

Pe o margine de drum însorită luăm noi o mica pauză în care scăpăm de lichidele uzate, ne rehidratăm şi “luăm în chip” Caucazul care îşi etala crestele de la stânga la dreapta orizontului. Pe când ne minunam mai bine, opreşte lângă noi un biciclist care intră rapid în vorbă. O vorbă englezească impecabilă. M-am bucurat să întâlnesc un englez în lumea aia, atâta că nu era englez. Era şi georgian, şi inginer chemist, şi locuia în satul prin care tocmai trecusem. Asta nu poate rămâne aşa, trebuie să ştim de ce vorbeşte engleză atât de bine. “Apoi am terminat eu facultatea la Moscova”, începe omul, “după care am fost repartizat la muncă. Am fost pus într-un birou, în care am stat până la pensie, şi nu mi s-a dat niciodată nimic de făcut. Aşa că m-am gândit eu că n-ar strica să învăţ engleza dacă tot aveam biroul meu”. Şi încet, fără grabă, omul a studiat tot ce a găsit pe la biblioteca sovietică din oraşul combinatului său. Pe vremea aceea nu îşi punea măcar problema că va putea vorbi vreodată în engleză cu un străin. La urmă mergem unul la vale, alții la deal, având la noi şi numărul de telefon al băştinaşului, care ne-a asigurat că putem apela la el dacă am avea, Doamne fereşte, orice fel de probleme…

Caucazul se făcea tot mai mare, de parcă se încreţea sub ochii noştri. Trecem în tromba prin Mestia, care trebuia să fie, conform datelor noastre, ultimul loc cu benzină în pompe şi asfalt pe drum. Vai de spiţele mele… Dar, la fel ca pentru Batumi, nici pentru Ushguli, una din cele două principale destinaţii ale noastre în Georgia, timpul nu stătea în loc. Fiind o mare atracţie turistică, foarte probabil ajutată de promovarea pe “National Geographic” şi “Discovery Channel”, georgienii s-au gândit că n-ar strica să aiba un drum mai bun până acolo. În 2018, când am fost noi, mai erau neasfaltaţi cam 20 de km din vreo 80 în total. Probabil acum asfaltul e până sus.

Recunosc că m-am emoţionat când am văzut zecile de turnuleţe care dau farmec sătucului Ushguli. Nu ştiu de ce, dar la Mestia acelaşi tip de turnuleţe se pierdeau în peisaj. Aici în schimb parcă vedeai nişte ţărani care atunci când se trăgeau clopotele care anunţau apropierea vreunei cete de torcomani se retrăgeau şi ei în adăposturi, ridicând scările şi baricadând uşile. Acum cel mult mai ţin nişte provizii în ele. Dar şi mai tare m-am minunat când, printr-o spărtură apărută în nori, am văzut pentru o clipă crestele Caucazului. La Ushguli, într-un loc ce părea în vârful muntelui, eram abia la poale. Mai sus nu e pentru oameni cu roţi.

Stepansminda

Pe drumurile din Georgia sunt 3 mari pericole.

Primul sunt vacile. În satele de deal şi munte le găseşti tolănite pe toate drumurile şi faci un slalom nesfârșit printre ele.

Apoi vin porcii. Spre deosebire de vaci, porcii sunt foarte sprinteni. Ca urmare slalomul e destul de cu schepsis, nu ştii când o iau la fugă jaloanele.

Şi nu în ultimul rând georgienii. Pe cât sunt de joviali când te întâlneşti cu ei faţă în faţă, pe atât de diabolici sunt atunci când se trezesc în spatele unui volan.  Cine nu depăşeşte pe toată lumea nu e bărbat adevărat. Iar dacă e depăşit, stima de sine a georgianului scade într-atât de mult încât te bucuri că nu au cultura seppuku-lui, altfel ţara ar fi fost goală. Mai lăsam câte unul să treacă în faţă, mânând o Lada 1200 datând dintr-o epoca apusă, ca apoi să ni se faca milă de el şi de maşina lui, şi, în momentul în care începea să scoată un fum gros şi negru pe eşapament, cu motorul turat excesiv pentru a se asigura că nu o să-I putem depăşi, îi treceam în faţă lăsând-u-l în urmă la o distanţă suficient de mare încât să nu-i mai vină idei autodistructive.

Ne-au învăţat şoferii georgieni şi regula locală a sensului giratoriu: cine are mai mult tupeu trece primul.

Înarmaţi cu noile noastre cunoştinţe a fost floare la ureche drumul până la Tbilisi, mare parte făcut noaptea. Noaptea ne-a prins de data asta fiindcă în drumul nostru am zăbovit într-un oraş fără tablele cu numele la intrare, presărat cu mamuţi tehnologici (acum numai schelete), dar despre care ştiam că e oraşul în care s-a născut Iosif Vissarionis Djugaşvili, AKA Stalin. Iar oraşul său de baştină se numeşte Gori.

După căderea comunismului, autorităţile georgiene au stat mult în cumpănă analizând ce ar trebui să facă din muzeul fiului renegat al poporului. După câteva avataruri, ansamblul a revenit la scopul inițial, muzeu al lui Stalin. Dar i-au şters numele de pe soclul statuii din curte. Fiindcă politrucii de demult n-au găsit altceva, în curtea muzeului au mutat casa tatălui lui Stalin pe post de casa copilăriei sale. Asta chiar dacă Stalin n-a locuit niciodată în acea casă, iar dragostea paternă s-a manifestat doar prin bătaia ruptă din rai primită de la tătâne-so, cât au locuit împreună. N-au stat sub acelaşi acoperiş mult timp, doar suficient încât tânărul Iosif să devină ce a devenit. Punct.

Tbilisiul l-am văzut mai mult în poze. Nu l-am vizitat decât atât cât a fost nevoie pentru a ajunge la Rushmore Moto, cel mai bun service moto pe o rază de 3 ţări. Şi singurul, de altfel. Un englez, fost petrolist, sătul de corporaţii, şi-a dat demisia, şi-a luat o nevastă georgiană şi, din ce a acumulat ca director într-o companie petrolieră, a deschis un magazin-service de motociclete. Şi avea acolo un mecanic de mai mare dragul, dacă aş zice că e obsesiv-compulsiv în munca lui nu ştiu dacă m-aş face destul de bine înţeles. I-am lăsat motocicleta pe mână, împreună cu mâna de spiţe care mi-au mai rămas prin bagaje, şi de dimineaţa până seara mi-a desfăcut roata din spate în factori primi, ca apoi să o adune la loc cu o perfecţiune de maşină. Aşa că am putut urca în ziua următoare până la Stepantsminda, a doua noastră mare ţintă în Georgia. A doua fiindcă numai de Ushguli şi de Stepansminda am mai auzit. De băile publice din Tbislisi am aflat mai târziu. Prea târziu.

Spre Stepansminda trebuia să avem un drum îngrozitor de prost, conform relatărilor unor motociclişti care au fost acolo cu un an înaintea noastră. Noi am ajuns cu vreo lună-două înainte ca drumul să fie asfaltat… Pentru Georgia ar fi mers foarte bine şi o motocicletă de stradă, încălţată de oraş, nu tractorul meu. Dar să nu zic hop până nu sar.

Nu o să-mi termin povestea din Tbilisi fără să o zic pe aia cu ruşii.

La restaurantul de lângă hotel, unde mâncam seara, era veşnic câte un bairam. Într-una din seri cred că era o nuntă, sau ceva de genul, nu ne-am prins. Cum muzica era foarte vioaie şi sonoră, cam prea mult pentru noi, mai ieşeam la câte un pachet de ţigări mentolate pe terasă. Şi nu trebuia să fii prea perspicace să-ţi dai seama că nu eram de-ai locului. Cum stam noi şi duhăneam, vine la mine o namilă de om de numai că nu m-a speriat. “Sunteţi ruşi?”, întreabă el. “Nu”, zic eu, “tu eşti rus”? “Nu, sunt georgian”. “Ok, noi suntem români şi nu ne plac ruşii”. “Stai aşa”, zice omul, şi dispare în restaurant. Se întoarce cu o sticlă de votcă şi ne apucăm să bem pentru ura între popoare.

Alyat

Numele din subtitlu e al unui orăşel de pe malul Mării Caspice, singurul în care am găsit pe Booking o cazare în Azerbaidjan altundeva decât în Baku. Căci nu voiam să mergem în Baku în ruptul capului, doar locuia un dictator acolo…

Englezul de la Rushmore, susținut și de un canadian aflat şi el în trecere pe acolo, ne-au prevenit în legătură cu obiceiurile vameşilor azeri, care nu pot dacă nu-s mituiţi. Aşa că spre punctul de frontieră nordic am mers decişi că dacă avem probleme, să o lăsăm baltă şi să mai bântuim prin Georgia.

La graniţă ne trezim în faţa unei porţi metalice care ar putea opri şi elefanţii lui Hanibal. Două cătane ne deschid uşile larg, ne fac semn să trecem, după care închid porţile în spatele noastru. Na, copile, amu să te ţii…

Totul luceşte de curăţenie, totul e nou, punctele de frontieră ale României par nişte tarabe de la târg comparate cu locul ăsta. Un ofiţer îmbrăcat frumos ne urează bun venit în Azerbaidjan, la care eu mă pierd şi scap casca pe jos. Ghişeele de preluat actele sunt foarte joase, aproape trebuie să îngenunchiem. Dar merită tot efortul, ne completează ei actele de intrare în ţară şi primim drept de şedere 30 de zile, cu tot cu motociclete. Citisem undeva că putem sta doar 72 de ore fără să fim nevoiţi să trecem prin nişte proceduri birocratice atât de complicate încât noi am venit pregătiţi să ieşim din ţară a doua zi pe înserate. Dar regulile sunt foarte efervescente în partea asta de lume. Ofiţerul ne sfătuieşte să mergem neapărat la Baku, fiindcă preşedintele lor a făcut minuni acolo… Cum zici tu, dar întâi ne trebuie o cartelă de telefon.

Tragem pe dreapta în primul orăşel, îl las pe Marcel pradă curioşilor şi plec în căutarea unei case de schimb, fiindcă şansele să pot cumpăra orice aici cu un card bancar sunt negative. Na bine măi, aici e o ţară musulmană, pe de o parte, şi o ţară în care libertatea îşi are limitele ei, inclusiv cea economică, pe de altă parte. Nu sunt case de schimb, dar aflu cu greu de la nişte băieţi că ar exista o bancă pe o străduţă din apropiere. Apuc străduţa la pas, merg până nu mai pot de cald fără să nimeresc nimic care să aducă măcar vag cu o bancă şi mă întorc de unde am plecat. Dau iar peste băieţii aceia, şi unuia i se face milă de mine. Îmi face semn să-l urmez, aşa că mă ţin după el. Marcel rezistă stoic în baia de mulţime; nişte copii tocmai ce au scăpat de la şcoală și stau ciorchine în jurul lui. Intrăm într-un fel de băcănie, unde aveau aproape de toate, de la varză la găleţi. Sunt predat băiatului de la casă, îî intind vreo 50 de euro, omul deschide sertarul casei de marcat, îmi arată pe un calculator câţi manaţi o să-mi dea pe euro (preţul era corect), şi în clipa următoare eram fericitul posesor al banilor de cheltuială. Mai trebuie găsit un magazin de cartele telefonice. Asta nu e o problemă când toată lumea vrea să fie prietenă cu tine. Nu ies bine din aprozar că sunt abordat de un copil în uniformă şcolară. Se oferă să mă ajute, aşa că merg pe mâna lui şi îi arăt telefonul, să vadă că nu-s în reţea. Ok, ştie el un magazin de telefoane. Era la două uşi de aprozar. Mă predă unor fete care stăteau după o tejghea care îmi amintea de “Alimentara” copilăriei mele şi începem procesul de cumpărat cartela. Nu reuşim să ne înţelegem de nicio culoare, aşa că scot cartela mea din telefon, i-l dau uneia din ele şi îi arăt că vreau altă cartelă. Cotrobăie ele prin sertare, găsesc ceva potrivit, o şi activează cu chiu-cu-vai, şi în 15 minute e gata treaba. Întreb cât costă, şi mi se răspunde de data asta în engleză “twenty money”. Număr 20 de bani de-ai lor, zic merci şi plec. Şcolarului nu-i trebuie nimic pentru serviciul lui, îmi face semnul de mulţumire prin ducerea mânii drepte în dreptul inimii, simultan cu o mica aplecare a capului, şi îmi zice că îl cheamă Shamil. Na, să-ţi dea Allah sănătate, Shamil!

De acum trebuie să ajungem la Alyat, care se pronunţă într-un fel, dar se scrie în tot felul, de e o întreagă epopee convingerea GPS-ului să ne ducă într-acolo.

Am mers cât de repede am putut prin peisajul arid azer, de care eu m-am îndrăgostit pe loc, dar degeaba, ca tot ne-a ajuns foamea din urmă. Tragem pe o margine de drum la un restaurant. Suntem singurii clienţi şi ne aşezăm cuminţi pe terasă. Apare chelnerul, primim meniurile în azeră şi punem degetul pe ceva din meniu. Chelnerul vede ţigările noastre mentolate, jinduieşte, aşa că îi oferim o ţigară. O ia, o pipăie, o miroase, o bagă în buzunar, pune mâna pe pachet şi prin gesturi concludente ne întreabă dacă i-l dăm lui. I l-am dat.

Vine înapoi cu nişte farfurii cu ceva pe ele. Acum nu ştiu eu azeră, dar parcă nu se potrivea cu ce am ghicit noi că ar trebui să fi fost ceea ce am comandat. Asta e, mâncăm peşte dacă asta am primit.  După ce terminam, mai aprindem câte o ţigară înainte de plecare, când apare chelnerul cu încă un rând de farfurii, de data asta cu ce am cerut. Ania la o vreme după ce am părăsit locul mi-am dat seama că felul de mâncare în plus era oferit în schimbul ţigărilor noastre…

Sub o lună mare cât un soare ajungem cumva şi la Alyat. Dar străzile nu au nume, căci nu au nevoie de nume – toți localnicii ştiu care pe unde stau. Pornim după nas pe un drum din ce în ce mai întunecat, dar un băiat de treabă ne face semn să ne oprim, căci drumul e în reparaţii şi urmează nişte şanţuri pe care nu le vom putea trece. Nu în cuvinte, căci n-avem cuvinte comune. Dar începeam să mă pricep la dat din mâini. O luăm prin altă parte, şi după o vreme parcă aveam deja-vu-uri. De sub un stâlp de iluminat public, singurul cale de câteva străzi, trei bărbaţi încep să urle la noi. Acuma dacă ăia urlau, am oprit şi m-am dus la ei, să văd ce le trebuie. Din semne în semne înţelegem că ne aşteptau, şi că ne vor conduce la gazdă, dar să lăsăm motocicletele acolo, că există supraveghere video. Asta nu se poate. OK, au dat un telefon şi ne fac semne să aşteptăm. După câteva minute apare un Lexus enorm, negru, cu geamuri fumurii. Opreşte cu uşa din spate în dreptul meu, geamul se lasă jos până la jumătate, şi o doamnă un pic mai plinuţă, foarte aranjată, cu un coc mare în vârful capului, mă anunţă prin Google Translate că e gazda noastră şi că ne roagă să o urmăm. Pe toată durata drumului făcut pe străzile desfundate ale labirintului Alyat am stat cu ochii în patru, căutând din priviri străduţe pe care la nevoie să o putem zbughi. N-a fost cazul, dar am cam înghiţit în sec odată ajunşi la destinaţie. Un gard de beton înalt de vreo 3 metri izola reşedinţa noastră, intrarea făcându-se pe nişte porţi mari de tablă neagră. Zâmbim noi încurcaţi, de parcă unul urma să fie facut salam şi celălalt cremwurşti. Suntem anunţaţi că locul e sigur şi că au un băiat care va păzi toată noaptea motocicletele noastre. Nu punem prea multe întrebări, ascultăm în schimb istoria vieţii doamnei, văduvă, şi a băiatului ei, despre care credeam că e şoferul, când de fapt e un fost poliţist cu studii în Rusia. Acum e antreprenor. Nu ne ducem la culcare înainte de a fi încurajaţi, din nou, să trecem prin Baku pentru a vedea ce minunății a făcut preşedinele lor.

A doua zi ne trezim vii, mâncăm ce ne-a gătit cu drag gazda noastră, după care ieşim din mica cetate şi plecăm la mare, aflată la vreun kilometru.

Dumnezeule, ce privelişte!!! Pe malul mării sunt înşirate mici pavilioane încropite din tot felul de resturi de mobilier. Gunoaie peste tot. Dar nu contează, n-am venit până la Caspică şi să nu fac o baie. Apa e călduţă şi gălbuie, probabil de la multul petrol scurs în ea în lunga sa istorie petrolieră. O haită de câini se apropie curioasă, vede că nu suntem de la ei din sat şi că oricum nu înţelegem nimic, aşa că ne lasă în pace.

De acolo plecăm spre vulcanii noroioşi pentru care am bătut drumul de Alyat. Nu ştim exact unde sunt, dar un taximetrist care ducea nişte turişti într-acolo se oferă să ne ghideze, doar să ne ţinem după el. Uşor de zis. Un praf gros cât un covor persan ne acoperă imediat ce intrăm pe drum. Ici-colo câte o baltă cu ţiţei ne aminteşte unde suntem. În fine, ajungem la vulcanii noroioşi. Ca de obicei când e vorba de vulcani noroioși, după poze te aştepţi să vezi Etna. N-a fost Etna nici în cazul vulcanilor azeri, dar totuşi drumul e frumos, atunci când îl şi vezi.

La Pâclele noastre e mai bine. Mai bine mergem la Baku.

Baku

Dacă tot azerul ne-a trimis la Baku, asta e, nu ne mai putem eschiva. Aşa că încălecăm pe şei şi o luăm la goană. Ţărişoara e mică, aşa că drumurile sunt scurte.

Oamenii locului aveau dreptate. Baku trebuia văzut, e departe în secolul 21, în timp ce restul ţării e în secolul 19. E un oraş nou-nouţ, atât de cosmopolit cât se poate într-o ţară condusă de un dictator cu un pronunţat cult al personalităţii.

Pe un deal, de îndată ce se lasă seara, începe un spectacol de lumini. Eram la câţiva kilometri, aşa că nu ştiu dacă acolo sus era şi sunet. Trei blocuri cu forme ce amintesc de nişte petale de lalele, în intenţia autorului fiind flăcări, se transformă în enorme ecrane pe care defilează scene eroice din lupta de ridicare a ţării din cenuşă, sub mâna conducătorului iubit. Ce spectacol ar fi fost posibil de 23 August, la tehnologia de acum, dacă ar mai fi trăit Ceauşescu! Glumesc, e arhisuficient spectacolul pe care îl avem sub ochi pe malul Caspicii.

După ce ne-am prins că ne uităm a treia oară la acelaşi film abandonăm ţinta privirilor noastre şi mai tragem o tură pe după un kitsch monumental, un fel de mică Veneţie ale cărei canale sunt străbătute de gondole hidoase. Au ceva cârciumă acolo, dar după ce ne-am uitat un pic la ţinutele doamnelor şi domnilor de acolo, apoi la hainele noastre prăfuite, decidem că e mai potrivit să ne retragem în cetatea noastră, la propriu, cazarea având-o în oraşul vechi. Două beri, ceva mâncare delicioasă făcută din miel şi tot felul de verdeţuri şi gata programul pe acea zi.

În dimineaţa următoare decidem să mai facem o mica plimbare pe străduţele ce ne înconjoară, şi o luăm la pas către vale. Nu putem ajunge pe malul mării, un cordon de poliţie aranjează frumos pe toată lumea pe marginea bulevardului care ne desparte de promenadă. Trebuie că va trece preşedintele pe acolo, aşa ca ne punem şi noi la marginea drumului să căscăm gura mai bine. N-am mai văzut un preşedinte din ’86 sau ’87, când am aşteptat vreo patru ore într-o toamnă friguroasă să vină Ceauşescu la Turda, în vizită la Electroceramica. Pe când nu mai puteam deja de frig, fiind îmbrăcat în costumul de pionier a cărui cravată nu prea ţinea de cald, şi mă şi trecea pipi de numa, a apărut şi Aro-ul cu gaură în tavan. Tovarăşul şi tovarăşa ne-au făcut cu mâna, dar n-am fost impresionat. Erau foarte bătrâni şi nu semănau cu ce vedeam la televizor. Dar erau la fel de gri pe cum apăreau pe ecranul Diamantului (una din mărcile de televizoare alb-negru româneşti)… Na bun, cu preşedintele azer nu aşa a fost. În cinci minute s-au auzit sirenele, au trecut în mare viteză o grămadă de maşini mari, negre, cu geamuri fumurii, de n-am apucat să strigăm “Ura!!!” (glumesc, probabil mai eram şi acum acolo dacă o făceam), şi asta a fost tot. Putem pleca înapoi în Georgia.

La întoarcere am ales alt drum, astfel încât să ajungem în celălalt punct de trecere a frontierei spre Georgia, pe la Podul Roşu, astfel că vom fi făcut un X mare de tipar pe hartă cu traseul nostru. Vântul ne bate dintr-o dungă, mereu aceeaşi, cât e ziua de lungă, de parcă a decis să ne ascută roţile. Dar măcar e cald. Foarte cald. Oprim noi într-un sătuc unde am simţit miros de Coca-Cola la frigider, ne luăm câte o jumate şi ne punem la o ţigară pe nişte trepte. Nu ajungem bine la a două, că vine un băiat fără prea mulți dinţi în gură şi ne cere o ţigară. O aprinde, trage câteva fumuri, se uită la noi, scoate din buzunar o mână de bancnote pe care mi le oferă. Cică ar vrea să-i vindem un pachet de ţigări. Îi dau unul numai aşa, ca niște nemţi care aruncau pe vremuri cu pachete de gumă de mestecat după noi, pe când locuiam la Turda pe marginea drumului European E60. Se retrage apoi, dar pe când ne pregăteam să plecăm apare cu două rodii mari şi bine coapte. Pe astea nu le-am mai refuzat, a fost un troc cinstit.

N-am mers mai departe ca vântul, acesta sufla mai repede decât puteam pedala noi. Nici măcar nu s-a mutat pe partea cealaltă, să mai putem sta înclinaţi şi spre dreapta, căci stângile erau deja istovite. Am mai oprit într-o ultimă benzinărie înainte de punctul de trecere al frontierei şi am luat un Ness la cârciuma de acolo, că altceva nu era. Pe când cotrobăiam după țigări prin cutiile motocicletei, a tras în parcare un microbus cu nişte militari; doi dintre ei, ofiţerii, vin către mine. Ei vorbesc azeră, eu română, ne înţelegem de minune. Îmi cer o ţigară, eu le arăt că le dau, dar să-mi dea şi ei una de-a lor. Facem schimbul, ne savurăm reciproc fumurile, ne strângem mâinile, apoi ei pleacă mai departe să-şi apere ţara, iar noi către ţara de care se păzeau cătanele.

Şi la Podul Roşu e ca la celălalt punct de frontieră, se trece după ce se deschid porţile de fier. Când ajungem la ele, cei doi grăniceri care le păzeau ne întreabă “Rumânia?”. Se pare că eram deja celebri! Nici n-au apucat să vadă documentele, ce să mai zic de plăcuţele de înmatriculare de pe motociclete, că ştiau deja cine suntem. Asta m-a făcut să-mi pun mari semne de întrebare, dar le-am pus şi le-am lăsat să stea bine acolo unde sunt. Ni se face o scurtă percheziţie, ca nu cumva să avem prea mult caviar la noi. Soldatul care ne coată în bagaje cere o ţigară, îi dau, o aprinde, după care mai cere una şi pentru nu ştiu ce coleg de ghişeu. I-am dat un pachet, să aibă pentru toată garnizoana, şi am plecat mai departe în noapte, spre Rustavi, Georgia, unde la hotelul omonim am rupt capacul de la budă. L-am plătit cu bani. Dar în Azerbaidjan dacă mergeţi, nu uitaţi să luaţi multe ţigări cu voi; chiar dacă nu fumaţi, sunt alţii care o fac.

Erevan

Am intrat pe o uşă în Georgia seara, şi în dimineaţa următoare am ieşit pe cealaltă, către Armenia.

Coadă mare la vamă, şi grija noastră era să nu ne întrebe de ce am fost la duşmanul lor cu o zi înainte. Nu ne-a întrebat nimeni nimic, şi din vreo trei ghişee am rezolvat cu intrarea în ţară. Un american întâlnit la coadă ne-a sfătuit să avem mare grijă, căci armenii asimilează motocicletele cu bicicletele, şi le tratează în trafic ca atare. Nu confirm, dar cu siguranţă că lecţiile învăţate pe şoselele georgiene şi-au spus cuvântul, şi armenii care ne-au întâlnit au înţeles cine merge mai tare.

Doi băieţi şmecheri ne-au luat în primire de cum ne-au văzut că ieşim din clădirea vămii, şi urgent ne-au vândut câte un RCA de-al lor (căci al nostru nu e valabil la ei în ţară), şi o cartelă telefonică. Nu am reuşit să o activez din prima, dar băieţii se fac că plouă şi dau vina pe telefon, după care au alte treburi. Nu-i mai sudui, ca i-au căsăpit destul turcii. Seara înainte de culcare am reuşit, profitând de un pic de Wi-Fi, să aflu cum se activează cartelele în Armenia. Dar până seara mai e mult, aşa că o luăm frumos către sud.

Drumurile sunt net mai proaste decât în Azerbaidjan, ce să mai zic de Georgia. La un moment dat ajungem într-o intersecţie unde un semn ne spune că înainte drumul e închis, şi trebuie ocolit prin dreapta. În dreapta e un munte în toată regula, pe care ne cocoţăm urmând nesfârşite serpentine. Ajungem de fapt pe un podiş foarte înalt, întins pe aproape tot restul ţării. Harta ne zice că putem ajunge la Erevan şi pe acolo, aşa că-i dăm bice. Atâta că drumul “bun” s-a terminat brusc într-un sat, iar ce urmează e un drum care a fost cândva asfaltat, dar mai degrabă pe vremea lui Brejnev. Îl urmăm aşa cum e, doar că merge din ce în ce mai la vale, şi e din ce în ce mai vag. Pe măsură ce coborâm, mă rog în sinea mea ca nu cumva să trebuiască să ne întoarcem prin acelaşi loc. Zona arată foarte bine, dar nu aş vrea să-mi rămână ciolanele pe acolo, eu vreau să mor bătrân în patul meu. Mai trecem prin nişte pâraie, şi în faţă ni se arată un alt muncel care trebuie traversat. Stăm un pic pe gânduri, e destul de târziu, şi perspectiva instalării cortului pe coclaurii ăia nu e prea încurajatoare. Din senin, ca un înger, apare de după nişte boscheţi o Lada 1200 neagră (există în Armenia şi Azerbaidjan atâtea Lăzi 1200 cam câte Dacii 1300 erau cândva la noi). Apoi unde trece Lada trece şi Yamaha. Aşa că ne punem pe treabă, şi după încă doi munţi şi două văi suntem iar la asfalt, lângă satul Gagarin. În apropiere avem şi lacul Sevan, o mică mare la altitudinea lacului Bâlea din Carpaţi. Nu-mi iese din minte refrenul “Armenia, city in the sky” al băieţilor de la The Who…

Drumul şerpuieşte liniştit, şi către zece seara coborâm încet spre Erevan, cea mai întunecată capitală pe care am văzut-o cu ochiul liber. Ca de obicei, ne debarasăm la hotel de bagaj şi o luăm la goană către cea mai apropiată bere, să spălăm nisipul din gât. O găsim, împreună cu ceva soi de mâncare tradițională, într-o cantitate cât pentru oameni sătui, dar la un preţ ca de restaurant de cocalari din Cluj. Merge şi aşa, că alta nu-i, şi iarăşi îmi fulgeră prin minte că totuşi i-au nenorocit turcii cu vârf şi îndesat, nu-i mai gândesc şi eu de rău. Au în centru o Operă mare şi frumoasă, ei fiind un popor foarte muzical. Trist şi muzical. A doua zi de dimineaţă nu mai mergem să vedem şi legendarul post de radio, am pierdut un pic cam multă vreme cu un nene căruia i-am împrumutat o pompă să-și umfle roata în faţa hotelului.

Khor Virap

Părăsim Erevanul trecând printre blocuri şi case ponosite, autobuze arhaice şi multe Lada de toate culorile. După un sens giratoriu orizontul s-ar deschide, însă e ocupat în întregime de o siluetă care îmi taie răsuflarea: muntele Ararat, care se înalţă vreo 4000 de metri deasupra câmpiei care îl înconjoară din toate părţile. Pe următoarele zeci de kilometri îmi e greu să-mi desprind ochii de la el, nici nu prea puteam de altfel, fiind peste tot, iar noi ne îndreptam aţă către el.

Cândva, demult de tot, acest vulcan stins aparţinea fizic Armeniei Mari, care se întindea de jur-împrejurul său, iar peisajul cultural armean a fost dintotdeauna dominat de “muntele sfânt”. Iar acum Ararat-ul e al altora, fiind în Turcia, dincolo de un râu flancat de trestie şi foişoare de pază.

Pe un dâmb de pe malul râului stă şi micuţa mănăstire Khor Virap, ridicată pe locul din care s-a împrăştiat creştinismul în Armenia, primul stat creştin din istorie.

Lume peste lume, dar avem şi noi loc. Am coborât într-o micuţă bortă sub o capelă, celula Sf. Grigore, acum loc de rugăciune. Căutam o anume emoţie, despre care nu ştiam cum trebuie să arate sau să se simtă, dar mă gândeam că o voi recunoaşte. N-am simţit nimic, aşa că m-am întors la motocicleta mea. Acolo mă aştepta un armean jigărit, cu doi porumbei în mână. Mi i-a pasat, şi îmi făcea semn să îi arunc în sus, zicând într-una “Tradiţia, tradiţia”! Ok, hai să vedem cum e să fi Noe pentru o clipă, aşa ca am aruncat porumbeii. Excelent, bravo, costa atâta, echivalentul a 10 euro. Primul gând e o mai veche vorbă românească, “fută-te Noe”, dar îmi trece repede, omul ăla va avea o săptămână pâine pe masa lui şi a familiei sale. Aşa că îi dăm bineţe şi lui, şi la doi băieţi din Timişoara care făceau o tură prin Armenia cu autostopul, şi plecăm iar spre Georgia.

Drumul duce tot la înălţimi mari, şi locurile devin din ce în ce mai verzi. Pe o margine dreaptă de drum, dintr-un lac plin de trestie şi papură, ţâşneşte puternic un şuvoi de apă, ca dintr-o fântână arteziană. Na, trebuie să facem o poză. De cum am oprit, am văzut că un văcar de pe partea stângă a luat-o la fugă către noi. Noi pozăm, el ajunge, şi se apucă de sporovăit cu Marcel. În timp ce povesteşte, se tot scormone prin desăguţa pe care o purta în bandulieră, şi nu ştie ce să ne dea de acolo. Ne propune din puţina cafea pe care o avea, dar nu luăm nimic. Nici noi nu avem ce să-i dăm, deși n-a cerut nimic, voia să vadă şi el nişte străini, nu prea deşi pe dealurile unde îşi păştea el vacile. Pornim motoarele, mă mai întorc o dată către el, şi pentru o fracţiune de secundă ni se întâlnesc privirile. Era o seară plăcută, într-un peisaj care multe pasteluri ar fi putut ocupa dacă ar fi avut privitorii potriviţi care să-i vadă frumuseţea, vacile păşteau liniştite, apa ţâşnea spre cer, soarele nu se încrâncena să ne ardă, iar eu am simţit un nod în gât: dacă am fi trait acum două mii de ani, aş fi zis că am întâlnit un sfânt. Nu conta că avea o dantură aurie şi era îmbrăcat într-o fostă uniformă militară rusească. Avea ceva neomenesc în ochi, în sens divin. Sunt mare şi hârşâit. Dar după ce am plecat, m-a apucat plânsul. Am oprit comunicaţia, ca nu cumva să mă audă Marcel, şi vreo jumătate de oră m-am tot smiorcăit. Era un fel de fericire ceea ce simţeam eu atunci. De câte ori m-am gândit la asta, inclusiv acum, când scriu aceste rânduri, părul de pe mâini mi se zburleşte şi simt acea privire la fel de intens ca în urmă cu anii care au trecut. Doar că nu mai plâng.

Păşirea pe sol georgian m-a trezit rapid la realitate. Pe zeci de kilometri drumul arată ca după bombardament. Gropile depăşesc pe alocuri şi o jumătate de metru adâncime, şi noi facem slalom printre ele în mare viteză. Pe una nu o observ la timp, furca se comprimă la maxim, apoi revine încet; nu acelaşi lucru se petrece în spate, unde suspensia mea răspunde violent şi foarte puţin a lipsit să mă dea peste cap, punând capăt turei şi, destul de probabil, vieţii mele. E vremea să o lăsăm un pic mai încet.

Epilog

Am pus acest subtitlu ca să mă mai şi opresc. În Georgia am mai zăbovit o noapte, lângă o cetate cum n-am mai văzut alta în afară de Carcassonne. Era ca din desene animate. De dormit n-am putut dormi în cetate, dar de mâncat, da. Fiind ultima zi prin Caucaz am zis că ne putem omini pe cinste, aşa că cerem o porţie mare din habar n-aveam ce, şi o sticlă de vin, din patria lui. Pe când vine ditamai oala cu pulpe de pui dezosate, plutind într-un sos gros, mi-am zis că ce nu mă omoară mă face mai puternic, plus un “Doamne ajută”! Nu m-am făcut de minune, asta ar fi pentru mine una din marile umilinţe posibile: să cer ceva de mâncare şi să nu mănânc tot…

Drumul spre casă prin Turcia a fost parfum, chiar şi la propriu. Ne-am învârtit în voie prin Cappadocia, de nevoie şi pe la Pamukkale, ca la urmă să eşuăm pe malul Egeei, în marina de la Sőğüt.

Ultima noapte ne-a prins la Marmaris, cred că e cel mai mare port de yacht-uri din Mediterană. Pentru mine a rămas locul în care fiindcă la o terasă nu aveau bere la halbă, proprietarul a trimis un chelner pe scuter până la cel mai apropiat loc unde aveau ce ne trebuia nouă; omul s-a întors cu o mână pe ghidon, iar în cealaltă cu două halbe mari şi reci. Era o cârciumă mică, mică de tot, condusă de un cârciumar cu o inimă mare, mare de tot.

Socotim noi că din Marmaris la Cluj ar fi peste 1600 de km, cât ar fi minimul pentru un Iron Butt de 24 de ore. Pe care să-l facem doar ca să fie făcut, pentru sufletul nostru. Ne-a înfrânt noaptea bulgărească, prin zona temperată era deja toamnă bine, şi numai Bunul Dumnezeu ne-a ajutat de am ajuns nevătămaţi, dar foarte zgribuliţi, la Giurgiu. Era vreo două noaptea, hotelul o dărăpănătură cum nici în vis nu visezi. Cred că doamna ce avea cheile era buimacă de cap la orele alea, că ne anunţă ca nu putem lăsa motocicletele în faţa hotelului. Nu, nici în cameră nu avem voie cu ele, nu încap în lift. E ora două şi pentru noi, aşa că o ameninţăm pe femeie că o lăsăm acolo cu motociclete cu tot, şi că e musai să ne punem la somn. Acceptă, şi toată lumea a adormit mulţumită.

Când am ajuns acasă, în faţa porţii, privirea îmi cade pe odometrul motocicletei. Am împlinit amândoi exact 20000 de km.